Ostilitatea religiei fata de cunoasterea stiintifica

Confruntata cu metodologia mereu revolutionara a stiintei deschise spre realitate, falsa cunoastere religioasa apare nu doar intr-o pozitie de neta inferioritate dar si de vadita ostilitate fata de cauza asa de scumpa omului si decisiva pentru viata lui – cauza adevarului. Religia tinde sa absolutizeze totul. Niste idei fantastice, nascute candva in trecutul indepartat, au fost declarate sacre,intangibile, in afara de orice discutie. In locul verificarilor practice, speculatii scolastice; in locul flexibilitatii conceptelor, al unei neintrerupte miscari de idei – dogmatism. S-a intamplat chiar ca religia sa incorporeze in doctrina ei conceptii naïve si nereligioase ale epocilor mai indepartate. Astfel este cazul viziunii lui Ptolemeu despre pamant ca reprezentand centrul universului si fiind o intindere plata. Aceasta viziune inserata in biblie a fost echivalenta cu un adevar dumnezeiesc si aparata cu indarjire, nenumarati cugetatori fiind aruncati in flacarile rugului inchizitiei, din cauza faptului ca au cutezat sa o contrazica. Cartile lui Copernic au fost distruse, Giordano Bruno si-a sfarsit viata pe rug, galileo Galielei a trecut prin supliciul amenintator si umilintei. Nici pana azi religia nu accepta evolutionismul sid erivarea omului din regnul animal. Daca darvinistii nu au putut sa fie arsi pe rug, totusi, in unele locuri, au fost siliti sa aparain fata tribunalelor ca fiind vinovati de ofense aduse demnitatii omului, a acelei “demnitati” care nu dispune de curajul adevarului.

Chiar daca in deceniul timpului ideologia si institutiile religioase si-au schimbat tactica de lupta impotriva stiintei, recurgand la o serie de conce3sii, atitudinea ostila oricarei conceptii stiintifice despre lume si viata a ramas aceeasi.

In timpurile mai vechi, religia era ostila oricarei invataturi sau conceptii laice, chiar daca acestea erau idealiste, reprezentand o expunere mai rafinata si culta a unor idei inrudite cu cele religioase. Religiile, mai ales cele orientale, socoteauc a nu exista si nu poate fi adevarat decat cel continut inc artile sfinte. daca cunoasterea stiintifica a putut sa fie intarziata, cum s-a intamplat in mileniul de noapte medievala, aceasta cunoastere stiintifica care este indisolubil legata de afirmarea omului si a drepturilor sale nu a putut fi blocata. Renasterea a marcat, odata cu umanismul, progresul artelor, mestesugurilor si inviorarea gandirii realist stiintifice, o atitudine antimistica si anticlericala, de negare a dogmaticii religioase si a absolutismului bisericesc. Asa cum arata acad. A. otelea, Renasterea nu se putea produce altfel decat prin demersuri care, fatis sau tacit, uneori chiar fara a se putea iesi din tematica furnizata de religie (ca in cazul picturii), evolua impotriva dictiilor si suprematiei la care pretindea religia. Progresele conditiei umane necesitau, daca nu o totala, cel putin o relativa eliberare spirituala. In aceasta perioada cugetatorii si artistii avansati, pentru a-si crea un spatiu de actiune degajat de controlul ideologiei religioase, elaboreaza o teorie a doua tipuri de adevar: unul stiintific, laic, omenesc si altul sacru, de origine religioasa. Intre aceste doua feluri de adevar ganditorii renascentisti socoteau ca nu trebuie sa fie neaaparat o potrivire, intrucat stiinta poarta asupra a ceea ce este fizic, iar religia se ocupa de metafizic de transcedental. Biserica nu a acceptat insa atunci aceasta formula de lucru. ea continua cu incapatanare sa impuna oamenilor de cultura si cercetatorilor sa ramana in spiritul religios, sa nu depaseasca cadrul afirmatiilor biblice si, evident, nu era vorba doar de dezacorduri teoretice, ci si de masuri represive, constrangeri, care au planat asupra marilor ganditori de felul lui descartes, F. Bacon sau Spinoza.Cand insa cunoasterea stiintifica si cultura laica au dobandit o astfel de forta si consistenta, incat fara ele existenta in societate nu mai era de conceput, protagonistii religiei au inceput ei insisi sa sustina teoria dublului adevar, cautand, mai ales incepand din secolul XIX-lea, sa dovedeasca ca stiinta nu contrazice religia, ca intre stiinta si religie este posibila o perfecta impacare, pentru ca ele se completeaza reciproc. De asta data insa, prea putini au fost savanti si oameni de cultura care sa fie dispusi sa cada de acord asupra tranzactiei.

Un savant din epoca moderna, intrebat ce loc ocupa Dumnezeu in sistemul stiintific elaborat de el, a raspuns: “nu am avut nevoie de o astfel de ipoteza.” Incompatibilitatea dintre adevarurile stiintifice si vetustele plasmuiri ale religiei a inceput sa fie sesizata in cercuri tot mai largi. de fapt impacarea pe care o solicita religia in epoca noastra nu este mai putin absurda decat actiunile ei dint recut. Religia cere sa I se rezerve necunoscutul; si lucrul acesta tocmai acum, cand este clar ca in domeniul cunoasterii ea a dat un total faliment. De ce insa, dupa ce istoria a transcris pe seama sistemului de gandire religioasa un categoric certificat de incapacitate la care fortele progresiste ale societatii anexeaza si un vehement rechizitoriu impotriva obscurantismului, este nevoie ca ceea ce nu stim sa rezervam ca zona de explicatii iresponsabile – tot pe seama religiei? Oare nu stiinta, care a rasturnat rand pe rand toate mistificarile, a cucerit si cucereste fasii tot mai largi ale realitatii, generand civilizatie si extinzand forta omului pana la spatiul cosmic, are dreptul ca prin metodologia ei tot mai perfectionata, sa prospecteze si necunoscutul, avansand interpretari de principiu si lasand ipoteze de pe temeiurile ei de granit? Invitatia la impacare nu se desparte de traditiile de inselaciune iezuita. Concomitent cu doctrina impacarii, ideologia religioasa moderna a lansat teoria, mai subtila, a fidelismului. Nu se contesta intotdeauna afirmatiile stiintifice ca atare, insa se pretinde ca in sferele fenomenelor si legilor descrise de stiinta actioneaza ascunse forte spirituale, divine. ca legile naturii au fost date de Dumnezeu. Si in procesele nervoase ce au loc in creier, ca si in infinitul infraatomic ar fi amestecate forte ale divinitatii.. Daca religia nu mai poate sa intre pe usa din fata in gandirea oamenilor, ea se multumeste si cu usa din spate. lenin atragea atentia asupra pericolului pe care-l reprezinta arma rafinata a fidelismului, care speculeaza cele mai mici oscilatii ale gandirii filozofice, cauta sa patrunda in ecle mai mici spatii pe care gandirea stiintifica le lasa libere. Fidelismul este, in esenta sa, o tentativa de falsificare. Astfel a fost vitalismul, care incerca sa explice viata pe baza unui principiu imaterial legat de o finalitate imanenta. Biochimia si biocibernetica au rasturnat toate argumentele aduse in urma cu o jumatate de secol de bergson sau Driesch in sprijinul acestei forme de fidelism.

In domeniul stiintelor naturii insa, cu toate eforturile pe care le fac institutiile religioase de a-si structura interpretarile, uneori chiar intretinand in acest scop laboratoare de cercetare, universitati si academii, sansele rastalmacirilor fideiste sunt din ce in ce mai reduse. Cu o mai mare virulenta intervine fideismul in domeniul uman si social. Misticii contemporni incearca sa arate ca ar exista o lume a obiectivitatii, de competenta a stiintei, si o lume a existentei, care ar fi de competenta religiei. Ei sustin ca salturile calitative ar fi imprevizibile si nu pot fi explicate decat prin interventia divinitatii. Ca omul reprezinta o realitate autonoma si ireductibila la ceea ce este material si de aceea n-ar putea fi inteles decat prin subordonarea lui fata de Dumnezeu. Sunt speculate fenomenele de criza sociala, se arata ca tehnica moderna se opune autenticitatii omului si trebuie sa fie evitata etc. pozitia potrivnica civilizatiei, culturii, veritabilului umanism este clara.

Anunțuri

Nationalismul este o boala infantila. Este pojarul umanitatii.

Albert Einstein

Legaturi


%d blogeri au apreciat asta: